Student la CS

As seen on Facebook: Pentru ca (din nou) parte din reteaua din Poli este cazuta (pe motive de ape la fire) => blogul meu este la pamant, dar si pentru ca dupa mult timp am reusit sa ajung la un calculator, iata de ce nu voi uita prea curand vizita la cascada Niagara:
Inainte de toate, si sper ca voi detalia in alt post, de vreo zece zile am fost plecat intr-o excursie in care am trecut prin: Baltimore, Philadelphia, New York, Boston, Newport si acum sunt in Buffalo.
Azi am fost sa vedem cascada. Se da situatia: lumea in parc, ne mai plimbam putin, Alex fugi pana in parcare si adu masina (pentru curiosi, un Chrysler Town&Country 2009 cu 7 locuri, inchiriatal), la pod. Dupa aproape o ora, Alex (adica eu) se intoarce pe bancheta din spate a unei masini cu girofaruri, escortat de alte doua masini de politie. Wow!
Ce s-a intamplat si cum am ajuns in aceasta situatie ingrata: am venit frumos cu masina, n-am putut parca, am decis sa mai dau o tura de parcare pana imi veneau pasagerii… doar ce am trecut a doua oara de parking lot, ca in spatele meu… o masina de politie cu luminile rosii. Regulamentar, am tras pe dreapta, mainile pe volan… “Buna ziua, aceasta masina are revizia tehnica expirata, si ati condus cu viteza in apropierea parcarii.”. “Oups”. “Permisul dvs”. L-am dat. “Actele masinii”. “Nu le am”. “A cui este masina?”. “Inchiriata”. “De dvs?”. “Nu, de matusa mea”. “Unde este?”. “In parc, ma asteapta sa aduc masina”. “Pasaportul”. “Nici – la matusa”. Intamplarea (?) a facut ca toate actele sa fie la matusa mea, in parc. “Stop your engine, you’re gonna stay here for a while”. Cu alte cuvinte am pus-o. Instinctiv, mana pe telefon, sa ii chem cu actele. Bateria moarta. Perfect. Eram, asadar, un posesor de permis romanesc, fara alte acte, la iesirea din parcare… putin grabit, putin bronzat… eram profilul standard de hot de masini (asa gandeam).
Nenea politistul pleaca la masina lui, mai sta, revine cu mai multe intrebari. Cum arata matusa, ce caut in america, de ce nu am acte, ce tip de viza am, de cine a fost emisa… etc. Ii cer telefonul s-o sun sa vina, imi spune ca trebuie sa asteptam o a doua unitate, apoi voi putea suna de la el. Astept din nou. Vine cel de al doilea ofiter… cam aceleasi intrebari, imi cere imi plus sa spun pe litere EFTIMIE s.a.m.d., sa-i arat data nasterii si categoria de permis. Pleaca la masinile lor, revin dupa alte minute de asteptare: ma gasisera la sistemul de vize, slava Domnului, existam. Urmatoarea problema, masina. Hai sa gasim restul grupului si actele. “Ia-o inainte, te escortam”. Ii propun sa mergem pe jos. Rade, “scoate-o de pe carosabil, mergi cu masina mea”. Pun dubita pe iarba, ma sui in masina si pornesc cu alaiul de politie (a treia masina nu stiu cand a venit). “Code 2529, i have the suspect in my car” zice incurajator domnul politistul. Eram rosu-galben . Ajungem intr-un final, matusa mea radea, Ileana mi-a facut poza pe bancheta din spate a masinii de politie. Eu… . Am aratat actele si am fost eliberat (nu amenda, nu altceva… nici macar o bataie pe umar). Huh!
Prima oara cand m-a oprit, interogat si escortat politia si mai sunt si in America. A fost vina si prostia mea, dar salut profesionalismul si amabilitatea de care au dat dovada organele de aici >-
PS: cascada e superba si poze in curand.

Imi place transportul in comun de aici: sunt vreo 6 linii de metrou, care acopera atat orasul cat si orasele satelit – metrou de suprafata. Trenurile sunt vechi – mai vechi decat cele din Bucuresti, dar circula des si bine. Un lucru fain: toate statiile din reteaua Washingtonului arata fix la fel – fara brizbrizuri de arhitectura, doar un tunel betonat dragut si iluminat economic. Am aterizat si in statii in care scarile rulante pareau sa nu se mai termine.

Interesant si diferit este modul de taxare: platesti fiecare calatorie, metoda cea mai comoda fiind cu un card magnetic pe care il poti incarca fie cu_cardul bancar, fie cu bancnote/monede la automate pe care le gasesti in fiecare statie de metrou. Ingenios e si faptul ca o calatorie costa diferit daca e in orele de varf (de aia am platit la un moment dat $4 in loc de $2). Mai mult, daca faci legatura dintre autobuz si metrou sau invers, scutesti 50 centi. Plata in autobuz este la un cititor de carduri/mancator de banconte de langa sofer. Astfel, este aproape imposibil sa intri fara sa platesti. In metrou validezi cand intri, dar banii sunt retrasi din cont abia la iesire (conteaza astfel ora si distanta – intern/extern) cand validezi din nou.

Cel mai important cred este faptul ca metroul este accesibil. Nu doar 1 mai si Unirii, ci absolut toate statiile sunt dotate corespunzator pentru persoanele disabled/seniors. De asemenea, autobuzele stiu kneeling: se lasa in jos pana la nivelul bordurii pentru ca batranii sa urce fara probleme. Pentru cei in scaune cu rotile exista rampe, iar soferul se ocupa prioritar de urcatul/coboratul acestora. Din cate am inteles, si autobuzele Mercedes Citaro din Bucuresti sunt dotate corespunzator, dar n-am vazut pe niciunul sa si puna in folosinta sistemul – poate e din cauza ca bordurile noastre sunt intr-un continuu proces de rodaj.

Lasand transportul care e grozav, what really bugs me sunt unitatile de masura: ciudatii astia de americani folosesc picioare si mile in loc de metri, oz in loc de grame, grade Fahrenheit, galoane in loc de litri. Ma mir ca nu au alt sistem de masura al timpului, just for the fun of being special. Richard, vecinul, zicea ca in scoala ii invata sistemul metric, dar nimeni nu-l aplica. E destul de aiurea sa vezi o temperatura de 70 grade si apoi sa te gandesti ca scazi 32, imparti la 9 si inmultesti cu 5… ca sa obtii Celsius.

Totusi, imi place felul in care masoara consumul: nu litri pe suta de km, ci mile pe galon . Desi e practic acelasi lucru, 1/, pare mai simplu si mai natural… ar trebui sa imprumutam si noi asta

Cam atat pentru acum.

Virginia = statul american prin care am vizitat de vineri pana azi. Statul care a dat cei mai multi presedinti; in el se gasesc si multe dintre locuintele acestora, unele transformate in muzee. 

Ce am vazut si mi-a placut au fost, cronologic:

- oraselul si judetul Fairfax – mai multe despre el mai jos;

- pestera Luray: dupa cum o lauda, poate una dintre cele mai frumoase din lume; intradevar, m-a lasat masca, atat prin frumusetea stalagtitelor/stalagmitelor (vezi website), cat si prin felul in care este prezentata/intretinuta (nu are nicio inscriptie de genul Catranel + Viorica. Mai mult, la iesire, am asteptat zece minute pentru ca scara pe care urma sa iesim era blocata de coborarea unui scaun cu rotile (frumos, cu un sistem de rotile pe bara de protectie); nu am mai vazut pana acum atata atentie si nediscriminare adresata seniorilor sau persoanelor disabled. 

- casa primului presedinte, George Washington, si anume Mont Vernon. Pe langa faptul ca proprietatea in sine era superba (el o lauda ca fiind cel mai frumos loc in care poti locui in america), conservarea si prezentarea era desavarsita. Gradinile de langa chiar erau cultivate, am vazut si ceva oi (un copil tipic american a intrebat, vazand niste oi: “what are these things“; un altul, pus in fata lipsei unui sistem de aer conditionat si intrebat cum crede ca suportau caldura a zis: “oh, they would simply shut the door and turn on a fan” – desigur, in 1750). Prin gradini umblau actori, imbracati ca sclavi de acum 3 secole care raspundeau. In muzeul de la intrare rulau filme de 20 de minute realizate profesionist. Toata experienta vizitei, taxata generos cu $15 era deosebita si memorabila: aveau lucruri pentru cei mici si pentru cei mari (trebuie sa scriu mai mult despre muzee si turism).

- skyline drive: un fel de transfagarasan, dar inchis frumos intr-o rezervatie naturala (Shenandoah), cu taxa la intrare si marketat ca atare; foarte frumos, am vazut ursul si caprioare, parcari fara gunoaie si serpetine cu sosele perfecte;

- case model; ce este o casa model? o casa nou nouta, dintr-un complex de case asemanatoare, complet mobilata si in care poti intra fara problema, pentru a inspecta produsul si, eventual, a cumpara. Da… aici casele sunt bunuri de consum: le poti analiza, testa, pe gratis. Sunt expuse ca orice alt bun (desi unele dintre modele sunt deja vandute, proprietarii asteptand totusi ca tot complexul sa se vanda pentru a intra efectiv in posesia cladirii). Mi se pare deosebit. Ce m-a mai uimit, este usurinta cu care se discuta preturile: ok, asta costa X sute de mii de dolari, dar de fapt nu costa atat: costa rata pe care o vei plati pe luna. La fel si un BMW cu care am mers, nu era evaluat la pretul complet, ci la pretul lunar pentru leasing. Asta cred ca e o economie sanatoasa (desi criza a fost declansata probabil tocmai de aceste credite bazate pe promisiuni). Nu in ultimul rand, aici chiar se construieste: desi majoritatea sunt de lemn, imbracate decorativ cu_caramida, casele arata foarte bine; iar o casa noua, gata de a fi luata in primire, are aer conditionat, apa, curent electric (altfel spus, nu ca la noi).

- universitatea George Mason: ce pot sa zic, extraordinara. Tanara si in continua crestere, arata superb. Campusul are pe langa camine, facultati si sala de fitness, gradinita si un fel de mall cu de toate: cinema, biblioteca, magazine, tot ce ai avea nevoie in mod normal. Universitatea (si nu cred ca este singura) devine astfel un orasel, din care, ca student sau profesor, nu ai nevoie sa iesi + ca e in padure si e plin de verdeata. Poate cel mai fain lucru vazut in aceste 3 zile. Plus ca am cunoscut pe domnul profesor doctor academician Gheorghe Tecuci, care este si directorul departamentului de cercetare in domeniul inteligentei artificiale de la univ. GM, unde are o echipa bunicica de romani. Spun asta pentru a sustine miturile romanilor super inteligenti care fac istorie in strainatate.

- oraselul Clifton – in care locuiesc frumos, la tara, bogatasii; fiecare constructie trebuie sa aiba cel putin 5 acri de teren neconstruit de jur imprejur; multi au cai, exista hipodrom, terenuri de golf; padure si verdeata cat cuprinde (paranteza: urasc unitatile de masura de aici). Totusi, magazinul central, o ciudatenie, arata mai rau ca un magazin comunist de la noi (cu de toate, dar ingramadite si cu linoleum rupt si murdar pe jos); cliftonienii cumpara de acolo pentru a sustine “economia” locala. Mai sunt si alte mici magazinase de tot felul de nimicuri si suveniruri, conduse chiar de proprietarii caselor in care se gasesc. Totul e asa pitoresc . Ah, si pentru ca intre doua case distantele sunt asa mari, iar trotuarele lipsesc cu desavarsire, toata lumea detine o masina si un permis de conducere (aici poti conduce de la 15 ani – asistat). La gradinita, scoala, biserica, ajungi numai cu masina. Aici litrul de benzina (platita de fapt pe galon ), este undeva la 60 de centi, adica sub 2 RON – iar lor li se pare scump! obisnuiau sa ia galonul (3.5 l) cu 1$ !

Ce mi-a mai placut, au fost soselele si autostrazile: construite cu larghete, 3 benzi + cate una pentru viraj stanga in fiecare intersectie, cu semne imense, cu semafoare, semnalizari reflectorizante incastrate in sosea, politie, limitari de viteza la 45-55-60 mile, e o placere sa conduci aici. Ah, si toata lumea se uita ciudat la tine, cand zici ca ti se pare naturala o cutie manuala (cu stick). Desi platesc ceva in plus si sunt mai greu de intretinut, vasta majoritate a masinilor au cutie automata.

Nu uit sa adaug, pentru ca a fost ziua mea, am primit de la noii mei prieteni americani, Tyrus si Miruna, un gift card iTunes. Un alt lucru foarte popular aici, gift cardurile iti dau un credit pe care-l poti folosi la un anumit magazin. Foarte fain

Ok, am scris cam mult pentru azi, revin cu articole mai scurte The land of freedom inca ma surprinde

PS: cred ca am uitat sa scriu despre Fairfax. Data viitoare

LE: uitasem George Mason