De ce computer science? Partea a doua

Partea a doua: ani de liceu.

În clasa a noua, pentru că intrasem la liceul bine cotat din Curtea de Argeș, pentru că știam să cer și findcă mai mereu am avut noroc, am primit de la mătușa mea primul meu PC: vechiul ei laptop Toshiba, 486 DX4, cu floppy și windows 95. Dura între 3 și 5 minute să pornească. N-avea touchpad ci trackpoint, la fel ca thinkpad-ul din prezent :-) . Făcea ca un motan, dar era al meu.

La gazda unde stăteam, aveam internet, tot cu țârâita, dialup-ul genial (nu mai știu de ce zic genial, am impresia că era ieftin) de la Connex, Xnet. Cu toate astea, baza pentru ce am învățat legat de programare, nu venea de pe internet, ci din ediția tipărita a PC Magazine (cineva adusese niște teancuri cu reviste vechi de 5 ani). Erau super, multe articole conțineau bucăți de cod; smalltalk (dar nu înțelegeam boabă), cât și Assembly – despre care cum-necum știam câte ceva. Țin minte că am citit și un articol despre Java, cu multe buzzwords, ca despre o tehnologie extraterestră.

La școală, secția Matematică-Informatică intensiv (privin înapoi, mi se pare exagerat acest intensiv), ni se preda, instrucțiune cu instrucțiune, limbajul C. Îi ziceau C++, pentru că foloseam cin>> și cout<<, dar era mostly C. După ce am rescris spânzurătoarea ca să folosească în întregime setul ASCII, iar victima să arate a om, am început să cochetez cu ideea de a scrie un joc interactiv și grafic. Primul snake era din caractere @ și nu se termina niciodată. Din reviste am furat codul assembly care mă aducea din DOS într-un mod grafic VGA (320×200, 256 de culori) și în care puteam scrie direct în memoria video – fiecare număr între 0 și 255 reprezenta o culoare. Am definit un format de imagine (gen PPM) și am scris un editor banal de astfel de imagini. Apoi am făcut Pacman, scris în C++, obiectual (după o carte veche și groasă), cu double buffering și scrolling (harta mai mare decât ecranul VGA), o combinație între Pacman și Dina, cu animăluțe semiinteligente. Îmi pare așa rău că am pierdut codul. Îmi plăcea să programez, să fac lucruri care se mișcă, să primesc laude pentru asta.

Undeva pe la acest moment, am schimbat laptopul pe o placă de bază + procesor și carcasă; apoi pe rând, am luat rami, harddisk, monitor și restul de bucățele, până mi-am făcut calculatorul meu.

Pe la sfârșitul clasei a zecea, profa de informatică mi-a dat spre documentare un mic curs de HTML, PHP și MySQL. Cât de cool mi s-a părut la acel moment, când aveam net cu lingurița, să pot să scriu eu site-uri, și nu orice fel de site-uri, ci dinamice. Cam pe aici s-a terminat pasiunea pentru jocuri VGA. Mi-am făcut propriul CMS, XL_ES (xl’s easy site, xl eram eu, de la Alex, nu de alta).

xlesInterfața era o clonă a Gmail-ului (am avut cont de Gmail în 2005, fratele lui Alex avea trei invitații, două ni le-a dat nouă). Cu toate astea, știa articole, categorii, pagini, atașamente, redirectări, file browser, templates, un mic wordpress. Privind înapoi, nici nu știam că există WordPress. Am vrut blog, l-am scris. Era atât de simplu pe vremea când vorbeam PHP :P .

Scriam pe blog. Foloseam yahoo messenger shi eram convins k limba romana s scrie oriqm imi tună. Articolele erau fie poze cu fratimio, fie poezii, fie linkuri găsite, fie cereri de melodii (știe cineva cum se numește melodia cu versul …), fie tot felul de lamentări sau anunțuri. În perioada asta am făcut site-ul liceului și am fost gata-gata să intru într-un proiect în echipă (cu Alex și Andrei, precum și Tase, care ne aducea pizza și cărți, în schimbul programării).

A fost fain în liceu, la un moment dat am testat chiar Linux (tipul care făcea rost de CD-uri cu filme, avea în catalog și Red Hat, pe 6 discuri, am zis să încerc). N-a mers mouse-ul, am renunțat. Apoi am dat cu nasul de ubuntu warty, același rezultat. Windows XP mergea mai bine :) . La un moment dat, am tradus un progrămel freeware (nu mai știu ce făcea, avea legătură cu look’n'feel-ul XP-ului), am trimis traducerea și a fost acceptată. Super achievement.

Și așa, pe neștire, a venit peste mine facultatea. Ultimul post pe blog l-am scris dintr-un internet caffe de lângă universitate, în perioada admiterii. Cu titlul “S-a terminat (aproape)”, habar nu aveam că încheia o perioadă.

De ce computer science? Pentru că am redus opțiunile la Cibernetică și Automatică. Pentru că la Cibernetică păreau grele subiectele. Pentru că mi s-a spus că la Calculatoare e cel mai greu. Pentru că am intrat :-) .


3 Responses to “De ce computer science? Partea a doua”

  1. Mihai Maruseac



    Wow, erai __atât__ de aproape de a învăța smalltalk :D Eu am aflat prea târziu de el, acum nu mă mai fascinează, mi-am dedicat inima altui limbaj de programare. Așa cum tu ai ales Python eu mi-am făcut din Haskell limbajul folosit oriunde se poate.

  2. Alex Domnisoru



    doamne doamne cat de vii sunt inca toate amintirile astea :-) .. A fost o onoare sa fiu calare pe capul tau, la tanti lila, ori de cate ori vroiai sa programezi si eu te frecam cu cine stie ce aparat de masurat rezistente :-)

  3. caludiamicutza



    Mihai Maruseac hmmm ?

Leave a Reply